Cristina Dallas, de la micul jurnalist la glasul tinerelor talente

Dorința de cunoaștere, nici o urmă de ezitare în a înfrunta necunoscutul și sentimentul unic pe care îl trăiesc în momentul în care descopăr adevărul…sunt doar câteva dintre minunățiile pe care lumea presei mi le-a dăruit de-a lungul timpului.

Aveam doar 17 ani când am pășit pragul Universității Ovidius din Constanța. Comunicarea nu era punctul meu forte, îmi era teamă întotdeauna să mă exprim, însă mereu am fost fascinată să văd lumea cu experiența și curiozitatea unui jurnalist avid de informație. Am făcut alegerea corectă si am aplicat la Facultatea de Litere, Specializarea Jurnalism. O alegere pe care, chiar și acum, după 10 ani de la absolvire, nu o regret nici o clipă. După ce am fost admisă, mi-am îndreptat pașii către unul dintre ziarele locale din orașul meu natal. Nu pot uita nici acum cât de stângace eram, dar în același timp atentă în a-mi alege cuvintele pentru primul meu articol. După o lună de practică, am devenit redactor. Eu mă consider o norocoasă pentru că mi s-a oferit șansa să pun în practică cunoștințele pe care profesorii de la universitate mi le împărtășeau. Fiecare dascăl în parte a avut rolul său în cariera mea de jurnalist. În același timp, pașii mi-au fost ghidați de către aceștia pentru a deveni un om de presă cu coloană vertebrală, au avut grijă să acumulez informațiile necesare pentru a stăpâni fiecare subiect care mi se atribuia la locul de muncă.

Îmi aduc aminte și-acum prima mea ieșire pe teren. L-am însoțit pe unul dintre colegii mei într-o localitate din apropiere pentru a discuta cu primarul despre investițiile recente. Ca să vă imaginați, colegul meu avea o vârstă mult mai înaintată, pe chip i se citeau anii de muncă intensă ca detectiv mai mult, decât ca un simplu redactor de ziar. Cum am pășit în biroul edilului, mi-a fost înmânat reportofonul…o mașinărie greoaie în mâna mea firavă și o casetă minusculă. Butoanele îmi erau străine, însă inima mi-a tresărit pentru că atunci era momentul în care eu m-am simțit pregătită de interviu. Nu îmi lipsea nici agenda, desigur. Nu cred că în viața mea am fost mai atentă la fiecare gest sau cuvânt care s-a rostit în acel birou. Pentru mine, era șansa vieții mele de a redacta cel mai bun articol pe care l-ar fi citit oricine ar fi cumpărat ziarul. Eram nerăbdătoare să ne întoarcem la redacție ca să mă apuc de treabă. Aveam reportofonul, căștile și agenda. Iar în minutele următoare am avut parte de un șoc pe care cu siguranță mulți dintre oamenii de presă l-au trăit. Nu înregistrasem nimic…nimic. Mai aveam o șansă: să îmi consult notițele. Am redactat acel articol cu frica în suflet de a nu eșua. Am avut senzația că s-au discutat atât de multe subiecte și s-au rostit atât de multe articole de lege și cifre impresionante pentru investiții, încât eu am ratat totul. A fost un articol stângaci, construit din notițe aruncate pe o agendă de o tânără de 17 ani care era înspăimântată că nu poate face față unui subiect atât de important. Într-un final, i-am comunicat redactorului-șef că se poate uita peste textul meu… După câteva minute, s-a ridicat de la birou și s-a îndreptat către mine. Am crezut pentru câteva secunde că acela va fi sfârșitul meu în presă. Nu a fost așa. A zâmbit și mi-a zis: „Bună treabă, puștoaico!”. Acea zi a avut impact în cariera mea jurnalistică, a fost aprobarea de care orice puști are nevoie la începutul carierei.

Nu voi uita niciodată acel an în care am fost redactor la ziarul local din orașul meu natal. Eram susținută de către colegii mei să investighez orice idee năstrușnică îmi trecea prin cap. Înainte de aniversarea de 20 ani, îmi doream să fac ceva inedit, așadar, am dat buzna în biroul redactorului-șef și i-am propus un reportaj pe cinste: o vizită la ultimii bolnavi de lepră ai Europei, din Tichilești. Mărturisesc că acel reportaj a fost unul strălucit și și-a pus amprenta asupra carierei mele.

Nu peste mult timp am luat decizia de a veni în Constanța pentru a fi mult mai aproape de facultate. Echipa cotidianului Ziua de Constanța m-a primit cu brațele deschise. Simțisem că am avansat, pentru că de data aceasta, mă confruntam cu un altfel de stil de presă, unul mult mai complex. Nu mai eram puștoaica fără un gram de experiență și chiar am simțit pe pielea mea cât de serioasă era munca de jurnalist aici. Mi s-au atribuit subiecte destul de grele pentru vremurile acelea și pentru puțina mea experiență, dar privind în urmă, înțeleg că au ajutat la construirea mea ca om de presă scrisă.

Noi, jurnaliștii, ne dorim întotdeauna să acumulăm cât mai multe informații, din multe domenii, așadar am ales să încerc și lumea televiziunii. Eforie Tv a fost prima televiziune cu care am rezonat. O echipă tânără, cu o determinare extraordinară de muncă, din care eu am făcut parte cu o mare bucurie în suflet. Am devenit reporter de teren, dar și realizatorul primei mele emisiuni de televiziune: Professio.

Cum poate am mai spus, lumea mass-media este total diferită de alte domenii, totul avansează cu o viteză extraordinară. Parcă nici nu ne dăm seama când ne mutăm de la o redacție la alta, însă noi rămânem colegi, pentru că munca pe teren ne reunește în aceeași formulă.

Ca în viața oricărui om, venise și timpul meu pentru o pauză. M-am retras din presă pentru câțiva ani, iar turismul mi-a devenit cea de-a doua casă. Pregătirea mea în comunicare mi-a fost de folos la fiecare pas. Am reprezentat cu brio turismul de la malul mării și cel din Delta Dunării, la marile târguri, precum cel din București, dar și cel din Berlin. Interesant a fost că de data aceasta, colegii mei din presă m-au intervievat pe mine. Am putut simți pe pielea mea cum este să fiu în fața camerei de luat vederi.

Următorul pas important pentru mine a fost să fiu acceptată de televiziunea Neptun Tv. Recunosc, a fost un vis devenit realitate. În puținul timp petrecut la Neptun Tv, am avansat extrem de mult ca reporter, am cunoscut ce înseamnă o redacție mare, cu mulți oameni care erau tot timpul în mișcare și însetați de orice eveniment ce se petrecea. Din păcate, nu am apucat cea mai înfloritoare perioadă a acestei redacții și am fost nevoită să merg mai departe, la Antena 1 Constanța. O altfel de experiență, o altfel de echipă, muncă de teren și o nouă emisiune, ”7 ani de acasă”.

M-au atras mult spoturile publicitare pe care le-am realizat cu mare determinare de a impresiona atât clientul, cât și pe directorul televiziunii. Dar cel mai mult mi-a bucurat sufletul emisiunea “7 ani de acasă”. O emisiune educativă, dedicată familiei, ce era difuzată la trei săptămâni pe tv. Am cunoscut foarte mulți tineri talentați, oameni în nevoie, am descoperit subiecte extrem de interesante, iar fiecare ediție a emisiunii conținea o parte din sufletul meu. Mărturisesc că aici m-am dedicat mai mult decât 100%…

Cum spuneam mai sus, noi, jurnaliștii, ne dorim mereu mult mai mult. Am decis să pornesc pe cont propriu, cu un proiect nou pe piață. Emisiunea „Interactiv, cu Cristina Dallas” este proiectul meu de suflet. Emisiunea a atras un public fidel, curios, educat. Concepută inițial cu și despre locuitorii de la malul mării, emisiunea și-a mărit aria de acoperire și spre celelalte zone aducând în atenția publicului, cu fiecare ediție, subiecte inedite. Fiecare invitat a contribuit la dezvoltarea calității emisiunii, invitați precum Irina Margareta Nistor, Nicolae Voiculeț, Cristian Hrubaru și Petronela Rotar.

La fiecare streaming live al emisiunii pot spune că îmi văd visul împlinit, acela de a împărtăși lumii povești spectaculoase ale oamenilor care chiar au ceva de spus.

 

 

 

Un articol semnat de Cristina Dallas