Regizorul Paul Sichigea, despre viață și film

Este pasionat de regia de film, astfel încât, la 27 de ani, Paul Sichigea a reușit să-și pună semnătura pe câteva scurtmetraje și mediumetraje, dar și pe un lungmetraj de amator, „Spre cer“, o dramă psihologică. În această vară l-am întâlnit la Constanța și nu am ratat șansa de a-i lua un interviu.

Ești regizor, scenarist, cum se împacă cele două pasiuni?

Multă vreme am considerat că a fi regizor înseamnă să ai o diplomă de specialitate ori vreun curs care să ateste acest lucru. Nu e de ajuns. În timp, am realizat că a fi regizor înseamnă să privești viața și tot ce te înconjoară într-un mod obiectiv dar și subiectiv. Cred eu că asta ar putea defini cel mai bine această meserie extraordinară. Am parcurs o facultate, cea de actorie, am terminat cu notă mare, dar am făcut acest lucru ca prim pas. Ce înseamnă, oare, să apari în fata unui public care așteaptă să transmiți un mesaj? Oare cum se face asta? Cum reușesc acei iluștri artiști pe care îi vedem la televizor să facă acest lucru? Mai mult decât atât, actoria pentru mine a fost de fapt un pas crucial de făcut până la a deveni regizor. Consider că este esențial să cunoști cât mai multe aspecte ale artei, să treci prin etape diferite și să capeți deprinderi pe care apoi să le folosești în relația cu cei pe care îi vei coordona și conduce. Nu poți să fii mareșal dacă nu ai fost soldat. Studiile sunt fundamentul meseriei, dar ele trebuie completate cu har, talent și, mai ales, muncă. Cred că mă ajută enorm să pot discuta în termeni tehnici cu actorii mei, în primul rând ca de la actor la actor. Scenaristica este o latură specială, din punctul meu de vedere. Până la regie este acest scenariu. Nu se poate regiza un film fără un scenariu. Mulți aleg să preia scenarii din alte părți, fapt cumva de înțeles, nu toți pot face asta. Eu m-am întrebat inițial dacă pot face și acest lucru. Am putut, cred eu, dar era evident că necesita o pregătire minuțioasă. Primele proiecte, realizate în mod empiric, m-au făcut să înțeleg unde și ce greșesc, ce ar trebui rectificat și tot așa și am ajuns să înțeleg bine acest proces foarte anevoios. Am ales să îmi scriu singur proiectele pentru că, din punctul meu de vedere, am și mai multă stăpânire pe idee, știind exact ce ș cum trebuie să arate. Bineînțeles, rămâne întrebarea: se poate face? De multe ori nu am reușit și probabil că va fi în continuare dificil, dar ăsta este farmecul. Mă ajută faptul că sunt masterand și am ca obiect de studiu scenaristica.

Cum a început pasiunea ta pentru film?

A început de timpuriu. Se întâmpla prin ’94, cred, atunci când am reușit să îi fentez pe ai mei ca să mă uit la “The Terminator”. A fost chiar primul film pe care l-am urmărit în totalitate și, deși nu cunoșteam limba, am ajuns destul de repede să rețin replici, scene și chiar să fredonez părți din coloana sonoră. Era un început, nu știam asta atunci și nici după mulți ani, dar în timp mi-am dat seama că există o chemare spre a face un film, ori vreun proiect care să plece de la ideea mea. Timpul trecea și eu eram din ce în ce mai dornic să vizionez un film, să văd o piesă de teatru, să urmăresc interviuri, ideile autorilor și tot ce se întâmplă în spatele cortinei. Mă jucam de unul singur prin casă, încercând să reproduc filmul în întregime. Trecuseră câțiva ani, eram încă destul de mic, dar eu reproduceam scenă cu scenă, trăind intens toate stările actorilor. Apoi, am văzut alte filme cu aceeași tematică. Vorbim de “Predator”, “Alien”, “Blade Runner” și tot așa; era vorba de o pasiune arzătoare pentru SF. După ani și ani am ajuns să înțeleg că în România nu se pot realiza asemenea proiecte și viziunea s-a îndreptat rapid spre dramă. De aici, până la “Neo-Noir” pentru a mine a fost doar un pas. “Inghițeam” filme de acest gen zi după zi, ore întregi de vizionare și luni și ani de documentare, pentru că mă interesa atunci, ca și acum, cum s-au conceput proiectele respective, ori cum s-a ajuns ca unele filme să fie atât de bine realizate. Am fost și rămân fascinat de arta regizorală și de ansamblul acțiunilor care fac ca în final să apară pe ecran realizările magnifice ale marilor maeștri.

Ce mesaj vrei să transmiți prin filmele tale?

A început cu cititul, de la tragediile antice, până la modernism. Încetul cu încetul am luat în mână cărți de filozofie, ori cu tentă filozofică. Începea să mă apese problema consumerismului. Spun “problema” deoarece așa am privit încă de la început acest fenomen. Pentru mine, exista un soi de robotizare care orbește omul, ne face să nu ne mai pese de nimic și nimeni, ori măcar se încearcă lucrul asta. Niciodată nu am vrut să îl blamez evident ori să spun că nu ar trebui să se întâmple asta, într-un fel poate e normal să fie așa, dar, totuși, ceva se întâmpla cu omenirea și de multe ori, evoluțiile majore înseamnă și regresii, unele poate insesizabile la început. Pentru mine sunt destul de clare, iar mesajele de acest gen mă preocupă. Cred cu tărie în acest lucru și cam asta este ideea principală. Este vorba și de obsesie, elementul principal al scrierilor mele. Acest lucru duce de regulă la pierderi foarte mari și personajele mele simt asta din plin.

De unde te inspiri?

Din viața de zi cu zi. Oricât de banal ar suna, ăsta e adevărul. Totdeauna, proiectele încep cu o frântură de idee, un soi de “el și ea fac asta”, iar de aici continui cu un “puzzle” de scene și situații pe care după aceea le ordonez, apoi continui cu răsturnări de situație și termin cu o rezolvare. Această rezolvare, în viziunea mea, nu are o tentă pozitivă, ori firească. Ceva se întâmplă, ceva se pierde pe parcurs sau se transformă radical, asta aducând automat transformări ale personajelor care, de regulă, nu mai văd după aceea decât o singură soluție extremă în fața problemelor lor profunde cu care se confruntă.

Cum ți-ai descrie stilul?

Aș spune “realist”. Mă pasionează drama. Mă pasionează să ascult povești reale ale oamenilor din jur și îmi place să aflu aceste lucruri în detaliu, oricât de mic ar fi. Așa îmi povestesc și eu întâmplările personale, nu pierd niciun detaliu și am capacitatea de a reține foarte ușor date, nume, ani și tot asa. Asta mă ajută, îmi alimentează energia și mă fac să scriu. Mereu scriu câte ceva. După ce termin un proiect, cu toate plusurile și minusurile lui, simt că nu pot sta pe loc și trebuie să mai fac ceva, încercând să elimin cât pot de mult din erorile anterioare. Îmi place să ascult opiniile celorlalți, să mi se spună ce și cum văd ei ceea ce scriu sau regizez. Pentru mine e esențial ca un regizor să țină cont de părerile celorlalți despre proiectele sale, pentru că filmele noastre nu sunt doar ale noastre, le facem despre și pentru oameni.

Ai vreun film preferat sau vreun actor preferat care ai vrea să joace în filmele tale?

Ca filme preferate aș putea înșirui cu zecile. Cel care mi-a modelat viziunea este “Heat” al lui Michael Mann. O profunzime cum rar am văzut. În materie de “acțiune”, să-i spunem așa, îl idolatrizez pe Jim Cameron cu ale sale proiecte uriașe, de mare impact, cum ar fi primele două filme din seria “Terminator”.  Bineînțeles că mi-aș dori să pot lucra cu nume mari din lumea actoriei, dar nu cred că aș putea să fac asta deocamdată pentru că trebuie să pot spune mai întâi că sunt capabil să conduc o echipă compusă din nume mari. Mai este foarte mult de lucru și am refuzat o colaborare tocmai din aceste motive. În primul rând, contează ca aceia care lucrează cu mine să rezoneze cu proiectul meu, să ne înțelegem reciproc și să ne respectăm. Ăsta este crezul meu.

În opinia ta, ce face ca un film să fie excepțional și să iasă în evidență?

Mulți ar spune actorii și regia. Eu spun: mesajul. Apoi, tehnic vorbind, sunt posibilitățile de distribuire ale proiectului și tot ce ține de marketing. Hollywood-ul nu contenește să ne arate că este în frunte prin atât de multe modalități de marketing și asta este de-a dreptul uluitor.

Cu ce realizezi filmele și cum le editezi?

La început, nu au existat aparate performante, dar folosindu-le, am progresat și cred că sunt pe drumul cel bun. Totul a fost benevol, fără sponsori și alte resurse externe. Nu sunt cele mai bune posibilități, dar chiar și așa, se pot face lucruri foarte frumoase. Ca editare, sunt multe programe de acest gen. În prezent, lucrez la un proiect care în post-producție va fi editat de un specialist și este un aport decisiv pentru echipă.

Ce îți place să faci în timpul liber?

Sunt un fan al omului și îmi place să cunosc persoane noi, să ascult ce au de zis și să împărtășim păreri despre viață. În afară de asta, sunt un împătimit al condusului; îmi place să conduc și fac asta des. Nu iubesc viteza, însă. Cunosc județul ca în palmă și de multe ori nu ezit să plec într-o călătorie care se lungește pe sute de kilometri. Asta mă ajută și să văd locuri noi sau să descopăr oameni care mă pot inspira spre a crea ceva nou. Mă pasionează muzica, iar acest lucru m-a ajutat să îmi dau seama de relația esențială dintre imagine și coloana sonoră. Această simbioză are o importanță crucială în calitatea filmului.

Ai fost tentat să pleci din țară? Să studiezi cinematografia într-o altă țară?

Bineînțeles. M-am tot gândit la acest lucru, dar, cumva, mi-am spus că aici este locul meu și vreau din tot sufletul să aduc acest stil cinematografic și în inima românilor. Cumva, mă leagă foarte mult acest lucru de România și iubesc aceste locuri. Aș spune că parcă nici nu se merită să vizitezi alte locuri, atât timp cât nu ți-ai cunoscut în întregime țara. E formidabilă!

Care este din punctul tău de vedere condiția actorului tânăr din România?

O întrebare care macină tinerii artiști zilnic. Am lucrat și lucrez cu actori tineri, extrem de talentați, care doar colaborează cu diferite instituții culturale și am o mare mâhnire că încă nu se adoptă această mentalitate de a “folosi” și generația nouă, cea care, din punctul meu de vedere, poate duce cultura românească pe culmile Europei și nu numai.

Cum sunt primite filmele românești în străinătate?

Cunosc teoretic situația, dar atât timp cât nu am avut posibilitatea de a o trăi personal, nu cred că pot împărtăși o părere obiectivă, clară.

Filmul românesc sau teatrul de tip underground sunt  mai puțin prețuite la ele acasă?

Din păcate, aș spune că da. Există totuși o ascensiune sesizabilă a filmului independent. Scurtmetrajele încep să ia fața lungmetrajelor, cred eu, pentru că se pune mereu problema finanțărilor. Este mult mai ușor să realizezi un proiect de 10 sau 20 de minute și mult, mult mai dificil la noi să creezi ceva de 80-100 minute. Aș spune că în România, acest fenomen setează noul standard de normalitate și nu cred că este cel mai bun lucru, însă.

„În viaţă să nu faci nimic la fel ca alţii“ – acesta este motto -ul după care trebuie să se ghideze regizorii?

Nu. Este imposibil să nu te influențeze “acel regizor”. Cine spune asta, nu cred că a cunoscut în totalitate această lume. Oricât de originali am fi, suntem influențați mai mult sau mai puțin de idolii noștri. Este normal și e foarte bine să fie așa, zic eu.

Cum vezi nivelul de cultură al românilor? Mai ales după 1990?

Mă feresc să vorbesc despre asta. Se vorbește de ani buni despre tot soiul de curente literare nou apărute, ori despre așa-zisul “Noul val românesc” al regizorilor și tot așa, însă eu sunt de părere că uneori e bine să te rupi de aceste lucruri, de aceste păreri care sunt mai mult decât subiective și să îți vezi de drumul tău. Dacă vrei să arăți ceva, simți acel ceva, fă tot posibilul și fă asta! Nu există scuze, nici măcar lipsa de cultură a unora.

Dacă nu merge cu cinematografia, ai un plan B?

Bineînțeles că îmi pun uneori și eu această întrebare. Cred că nu. Totuși, sunt o fire extrem de perseverentă și pot învăța din greșeli, lucru care ajută și alimentează parcă și mai mult această pasiune, care de unii e văzută ca ceva greșit, însă eu cred cu tărie că fără acest lucru nu poți face asta.

La final, un mesaj pentru citorii revistei noastre.

Constanța are nevoie de artă, România este însetată de cultură și trebuie ca cineva să îi ofere aceste lucruri esențiale. Dacă simțiți că aveți ceva de spus ori de arătat, făceți-o! Nu ezitați să vă trăiți viața cum credeți de cuviință!

Un interviu realizat în exclusivitate de Liliana Enache.